„Es a Lisboa que eu amo”
Am tot visat sa ajung la ea, sa patrund in inima Portugaliei… in gratioasa Lisabona. Capitala portugheza straluceste prin stilul arhitectural manuelin, pe care il poarta cu mandrie din secolul al XV-lea, din timpul domniei lui Manuel I cel Fericit.
Acum, monumentele impunatoare si acoperisurile portocalii ale cladirilor imbracate in „azulejos”( placi ceramice decorative specifice Portugaliei), ne fericesc noua inimile si privirile.
Odata ajunsi din Porto in Lisabona, ne-am oprit direct la renumita „Cervejaria Ramiro”. Desi zona in care se afla celebrul restaurant nu este una extrem de selecta, aici am stat la coada jumatate de ora ca sa prindem o masa, iar angajatii lucrau la foc continuu, atat de multi localnici si straini ii trec pragul. Am gustat din multe retete de fructe de mare, creveti, raci, scoici. Atat de proaspete si delicioase!
Portughezii sunt recunoascuti pentru preparatele pescaresti, intotdeauna proaspat gatite, scoase din ocean. Iar preturile sunt foarte bune.
Dupa gustoasa si copioasa masa ne-am indreptat spre pensiunea la care ne-am cazat. N-am ales un hotel, tocmai, pentru ca am vrut sa ne relaxam intr-un loc cochet, intim, iar aceasta pensiune a fost alegerea perfecta.
Acolo ne-a intampinat chiar proprietarul, un domn pentru care businessul este ceva de suflet, si se vede asta. Denumita nu intamplator „Cheese & wine”, vila alba cu tavan inalt si plina de artificii stilistice, ne-a poftit la un pahar de vin local, servit langa gustoasa si cremoasa branza.
O stare de desfatare m-a cuprins! Ma impresioneaza si imi place totul aici. Detaliile sunt atat de atente cu noi. Camera arata si ea parca acum desenata de un artist plastic, iar locul de servit micul dejun este la fel de fascinant.
Dupa ce am „gustat” prima dimineata in Lisabona, am luat-o la pas prin oras. Tot centrul e serpuit de strazi si stradute, care mai de care mai abrupte si inguste. Iar majoritatea sunt taiate de liniile tramvaielor vintage si colorate. De asemenea, pentru tarnsportul in comun exista si un vagon cu mobilier din lemn. E atat de frumos totul!
Am ajuns pe jos in „Praca de Comercio”, apoi in zona Sao Nicolau,acolo unde am urcat cu liftul neo-gotic „Santa Justa”, un monument national, pana deasupra cladirii, de unde vedeam toata zona Sao Nicolau a Lisabonei.
Apoi in plimbarea pe strada Santa Justa, am fost ademeniti de mirosul dulce si vanilat al celebrului desert portughez: pasteis de Belem (prajitura din Belem) : un cosulet din foetaj crocant, umplut de o crema calda de vanilie si pudrata de scortisoara. Am gustat savuroasele tartine de la „Fabrica de Nata’, o patiserie unde si vedeam printr-un geam cum sunt preparate delicioasele prajiturele.
Pentru shopping recomand galeriile Rato, un loc superb, vintage, in care designerii loacli isi vand creatiile. Si tot aici te poti odihni la un ceai sau o cafea.
Acum tanjeam dupa tramvaiul numit dorinta… de mult visam sa ma plimbe coloratul mijloc de transport. Asa ca l-am luat din zona Sao Jose si ne-am indreptat spre Encarnacao.
Dupa centrul vechi ne-a atras portul Brandao-Belem, scaldat in Atlanticul ce inconjoara Lisabona. Aici am admirat uimita „Torre de Belem”, un edificiu rafinat, o expresie a superbului stil arhitectural manuelin.
Istoria turnului este strans legata de marile descoperiri. Peste drum de turn se gaseste manastirea Jeronimos, un alt sit UNESCO. Un monument superb construit in cinstea marelui descoperitor Vasco da Gama. Aici poate fi vizitat si mormantul lui.
Tot in Belem am si cinat, la un restaurant de unde admiram oceanul. La „Vela Latina” am rezervat din timpul zilei o masa la fereastra, iar aici am mancat cea mai buna supra crema calda de spanac cu menta. Si din nou niste fructe de mare preagtite delicios la cuptor. Bine-nteles, incantati si de buchetul celebrului vin portughez.
O alta atractue din apropiere, pe care am lasat-o pentru a doua zi este uriasul „Vasco Da Gama Bridge”, un pod suspendat care traversează raul Tagus, legand orasele Sacavem si Montijo. Este cel mai lung pod din Europa (17.200 de metri), a fost proiectat sa dureze 120 de ani, sa reziste unui cutremur de 5 ori mai puternic decat cel de 8,7 grade Richter, care a lovit Lisabona in 1755. Si a fost numit în cinstea exploratorului Vasco da Gama.
Si pentru ca-l vedeam din aproape orice colt al orasului, semet, pe un deal inalt, am pornit sa-l cucerim… castelul lui „Sao Jorge”, un castel maur, ce ocupa o pozitie inailta in oras, cu vedere la raul Tejo. Dupa coborarea din castel, minunat e un pranz la una dintre carciumile locale, acolo unde, in general, proprietarii sunt cei care prepara delicioasele mancaruri.
Povestea continua la muzeul national al calestilor, acolo unde parca filele din Cenusareasa prind viata.
Revin cu un alt taram de poveste din Portugalia, intr-un urmator articol. 🙂
